• Horia

Furia și muntele

Updated: May 13, 2021

Am cam obosit, e a treia vale pe care o traversăm. Sus-jos, sus-jos, sus-jos. Zău că am ajuns la capătul puterilor. Și cârnații ăia de i-am mâncat la Bâlea nu mă ajută deloc. 3 zile am mâncat sănătos și ușor. Și acum am ajuns un pic la civilizație și am mâncat de parcă nu o să mai mănânc niciodată. Totul până la mirosul de grătar încins. De parcă nu știam că mai avem 8 ore de traseu.

Chiar și cu pasul nostru mai rapid, tot ar însemna vreo 5 ore. Off, Horia, Câteodată nu gândești. Un fel de auto-sabotaj deghizat în plăcere. Meschină e câteodată mintea noastră, zău așa.

Acum că mă gândesc, așa-i ziceam și fostei mele prietene. Că nu gândește, că nu gândește când aflam că a fost la fostul ei prieten acasă. Zău așa, de parcă de gândire era vorba. Că nu gândește că în continuare ține legătura cu el, ca o plasă de protecție în caz că nu va merge între noi. Că nu gândește că asta mă îndepărtează.

Și așa este, nu gândea. Dar simțea. Simțea indisponibilitatea mea. Simțea că nu o laud suficient și avea nevoie de confirmări de la alt bărbat. Simțea că nu sunt implicat în relația asta cum aș fi putut, că uneori, sunt total absent. Stop – îi zic minții care iar o ia la goană, și aduce în vedere gânduri și regrete de mult trecute. Fac asta de când am început tura asta acum 3 zile. E un exercițiu de prezență mai mult. Oricând îmi dau seama că mintea nu e prezentă, ii spun STOP. Și caut să fiu din nou atent la respirație. M-a învățat odată un șaman asta. Prima zi ne-a zis să ne observăm mintea. Apoi, în timpul unei ceremonii de tabac, mintea mea o lua razna, aveam viziuni cu fosta mea prietenă și noul ei prieten. Eram la un festival și ii tot vedeam sărutându-se. Și mă durea, dar îmi observam mintea, că asta mă învățase. La un moment dat m-am săturat să tot îi văd cum se pupă și eu doar să îmi observ, așa că l-am întrebat ce dracu să fac acum, că mi-am observat mintea și am înțeles unde mă duce. Ce fac acum că a început să mă enerveze să o tot observ. Și el zice pe un ton râzând ca și cum era evident ce am de făcut. ”Îi spui stop”. Atât mi-a zis. Așa că în noaptea aceea, vizualizându-mi fosta prietenă sărutându-se cu altul, mi-am creat un buton la baza gâtului. Imaginar desigur. Un buton de stop. Și de fiecare dată când nu-mi place unde se duce mintea. Îl apăs. Și spun STOP. Și se oprește. Câteodată mai mult, câteodată doar câteva momente. Dar cu practica, am observat că funcționează. Am din ce în ce mai mult spațiu între gânduri.

Dar de fapt, unde se duce mintea, ia observă-te un pic. La frici. frica că eu fiind aici pe munte, iubita mea de acum s-ar putea gândi la fel ca fosta. Frica, că eu sunt aici pe munte și ea e acolo cu toate opțiunile pe masă. Frica că nu sunt lângă ea să-i ofer confirmarea că încă o iubesc. Frica că astăzi, când se trezește de dimineață și se uită în oglindă, vede un rid care o face să nu se mai considere frumoasă și eu nu sunt acolo să-i spun că e cea mai frumoasă femeie și alege să audă de la alt bărbat. STOOP – nu-mi place unde duci, iese furia când te gândești la ea și la alt bărbat. Înapoi la respirație, lung și încet. Sau poate chiar se vede cu altcineva acum, ahhh STOP. Se site oboseala. nu mai e ușor. Pattern-urile mentale par să câștige. E mai greu să-ți liniștești mintea după 20km de sus-jos prin munți și după o masă mult prea plină înainte de efort. Simt cârnații ăia până în gât și mirosul lor de parcă mi-am oprit doi în buzunar pentru mai târziu. Ce mi-au trebuit mie cârnați...

Dar izbutesc încă o data. Îi spun stop, respir adânc, cobor și valea asta. Mă opresc și mănânc un baton. Alex îmi povestește că tipii pe care i-am depășit au fost cam scumpi la vorbă. Când vezi doar 3-4 persoane pe zi, arde focul în tine să schimbi o vorbă, să afli dacă e și ăla la fel de nebun ca tine și sa vezi ce doamne iartă-mă caută la peste 2000m, cu casa în spate. Și-o fi găsit și el liniștea aici, în sălbăticie, sau abia acum o caută?

Nu mă interesează Alex acum, dar îl ascult, și pe mine m-au cam înfuriat ca nu mi-au răspuns la salut. Dar i-am făcut Bucureșteni și am mers mai departe la fantasmele mele și la butonul meu de stop. (n-am nimic cu Bucureștenii, câteodată chiar mă consider unul, dar na, la oboseală, omu mai scoate și nevrute)

Și pornim mai departe. Ud și transpirat, de la ploaia de mai devreme, că na, trebuia să fie și un pic de ploaie. Parcă tot mă enervează acum. Mă dor picioarele. Prima oară în 3 zile când simt că nu mai pot. Geaca e udă la mâneci, mi-a intrat apă pe mâneci, așa, înăuntru. E enervant tare. Mi-au înghețat mâinile, de la udătură. Și eu nu știu daca gagică-mea e acasă singură sau caută confirmări pe altundeva. Dar astea sunt răni vechi, Horia. Spune-le stop. Ea nu e fosta. Și totuși mă înfurii. Mă Înfurii că primesc rar un mesaj de la ea. Că aveam așteptarea să fiu un mare erou pentru că merg 5 zile pe munte cu cortul în spate. Mă înfurii că n-am confirmări. Ca și cum ea trebuie să mi le dea, nu să mi le ofer singur. Că mă aștept ca atunci când prind un pic de semnal să mi se termine bateria de la câte mesaje primesc de la ea în care să-mi declare dragostea ei eternă împreună cu câteva poze deochiate ca să-mi țină mintea activă și sângele să curgă înspre picioare, fără să ajungă însă la ele. Dar nu e așa. Mă bat cu propriile mele așteptări. Mă înfurie gândul că nu știu ce face. Că POATE mă înșeală. Și furia crește și puterea de a-i spune stop minții nu mai este, am obosit. Simt ca furia preia controlul. De ce nu sunt acolo, lângă ea, de ce am plecat. Câte gânduri iraționale. De ce am plecat, de ce nu cobor mai repede de pe muntele ăsta, de ce n-am semnal să o sun, să o verific. Vreau să o verific, acum. Și simt furia, simt cum corpul se încordează, cum vreau să țip, cum vreau să cobor mai repede de pe munte, că vreau să fac ceva, orice, să-mi calmez gândurile astea iraționale. Dar știu că n-am cum. De asta am venit aici. Să nu pot să scap de mine. Să n-am de ales, decât să-mi înfrunt fricile, furia și gândurile astea obsesive de control.

Așa că țip, vreau să țip, simt să țip. Alex e mult în fața mea. Mirel în spate. Nu-i văd. Sunt singur. Aici pot să țip, să dau furia afară. Ia nu-i mai spune stop, ia dă-i drumul și vezi ce se întâmplă. AAAAAAAAA. WAAAAAA. Ma uit în jur, nimeni. AAAAAA- e un țipăt de durere, dar simt și eliberare cu el. Nimeni nu pare să mă fi auzit. Mai vreau. AAAAAAAAAAA .... AAAAA.. ahaah – tușesc, am țipat prea tare. E aerul rece, mă doare gâtul dacă mai țip. Dar Simt cum îmi curge sângele prin mâini, cum vreau să dau un pumn. Simt să mă mai exteriorizez, n-am scăpat încă. Și încep să dau cu bețele în pământ. Aaaaa- scot și un țipăt. ȘI lovesc tare cu ele, că doar sunt Leki și rezistă. Cred că-s roșu de furie. Mai dau cu bețele. Și cu fiecare lovitură și pasul devine mai hotărât. Nu lovesc doar cu bețele, lovesc și cu picioarele în pământ. Waw, nu m-am mai simțit așa. Așa Liber și energizat, PUTERNIC. Încă merg, dar nu mai văd și nu mai gândesc nimic. Parcă abia acum s-a calmat mintea. E doar Energie. Simt furia în tot corpul. Și lovesc din nou, mai tare, mă eliberez, mă simt un Rambo care-și lovește adversarul deși e la pământ și plin de sânge. Vreau să-l omor. Și nu e nimeni să mă ia de pe el. Nu e nimeni să mă ia de pe bețele astea, nu e nimeni să mă ia de pe stâncă, să salveze stânca. Să salveze cineva pământul că-l OMOOOOR, AAAAA.

Dar pe cine vreau eu să omor, că mi s-au îndoit ambele bețe. Și-mi dau seama că-s distructiv. Respir repede, dar reușesc să mă opresc. Îmi calmez un pic respirația. Respir adânc. Simt corpul, simt cum curge energia prin mine. Și îmi aduc aminte cuvintele lui Socrate din Peaceful Warrior. La furie vrei să ajungi. Furia e singura emoție care îți dă energiee. Odată ce controlezi furia, poți face orice. (De fapt, citatul original este: “Fear and sorrow inhibit action; anger generates it. When you learn to make proper use of your anger, you can change fear and sorrow to anger, then turn anger into action. That’s the body’s secret of internal alchemy.”)

– Dar asta mi-a dat o idee. Furia asta mă poate duce departe. Fizic vorbesc. Deja nu prea mai simt oboseala. Chiar mă minunez, la cât de obosit eram mai devreme, acum nu mai simt nimic. Ia să o direcționez către mers. Și îi dau voie să mă fure. Îi dau voie să mă înfurie și mai tare. Dar merg, și merg din ce în ce mai repede. Și nu-mi mai opresc gândurile. Sigur, poate mă înșeală. Sigur, fosta m-a înșelat și-s furios pentru asta, dar nu pe ea sunt furios fir-ar să fie. Sunt furios pe mine. Sunt furios pe mine că n-am zis stop relației atunci când credeam că mă înșeală. Sunt furios pe mine pentru că știu că n-am avut puterea să opresc o relație toxică. Sunt furios pe mine pentru că știu că puteam să-i spun mai des ce frumoasă e, pentru ca știu că puteam să o țin mai aproape de mine. Sunt furios pe mine pentru că am simțit că nu o laud suficient. Pentru că aveam nevoie ca ea să nu aibă încredere in ea, pentru că eu n-aveam încredere în mine. Și voiam să fim egali. De aia sunt furios, că n-am fost drept cu ea. Și că n-am fost drept cu mine, că m-am adâncit singur în suferință. Că n-am spus stop relației atunci când simțeam că s-a terminat. Și AAAAAA, ce furios sunt pe mine. Dar ce energie îmi dă. Simt energia cum curge prin mine, simt cum pot să mișc munții. Și trec pe lângă Alex, care era mult în fața mea. Îl depășesc și nu zic nimic, văd doar în față. Dorința de a merge mai repede, mai hotărât. De a consuma furia, de a o lăsa să-mi dea energie. Ce bine e. Daaaa sunt furios, dar sunt furios pe mine, nu pe altcineva. Nedreptatea care credeam că ea mi-a făcut-o, o puteam evita. Eu singur. Pe mine sunt furios. Dar nedreptatea asta o puteam evita. Și am să folosesc furia asta ca să evit pe viitor situațiile astea. DAAAA. Ce bine mă simt. Simt energie pentru viitor. Simt ce vreau să ofer în noua mea relație. Acum am o iubită. Acum știu ce am de făcut. Sunt hotărât. Cu fiecare pas, mă înalț și construiesc pentru viitor. Am o iubită pe care o iubesc. Și care e frumoasă, și căreia vreau să-i fiu cel mai bun iubit. Pentru mine. Pentru că am ales-o lângă mine și vreau să creștem împreună. Vreau să ne ridicăm amândoi. O să o laud și am s-o complimentez cât de mult pot. Pentru că dacă ajunge să mă înșele, să știu că n-a ținut de mine. Să știu că ea mă pierde. Să știu că am făcut tot ce am putut să-i fiu alături. Să fiu împăcat cu gândul că am dat tot ce aveam mai bun în relația asta. Și daca nu merge relația, am să-i spun asta. DAAAAA, asta e lecția ce o aveam de învățat. Asta-i lecția ce mi-a adus-o furia. Am să-i spun ce frumoasă e în fiecare zi. Pentru că cred asta. Pentru că trebuie să audă asta.

Urc și tot urc, dar mă simt de parcă ziua abia a început. E ultima urcare probabil, dar am să dau tot ce pot pe ea. Am să scot toată furia. Pe Alex deja l-am lăsat în spate. Alerg practic, deși am un ghiozdan de 12kg în spate. Am lacrimi în ochi. Simt o fericire ciudată. O bucurie că mi-am luat lecția asta. O bucurie că n-am mai fugit de furie, ca am avut curajul să recunosc că sunt furios pe mine. O mândrie că am făcut ce simțeam, că am accesat furia, că n-am mai fugit de ea. Uite cum alergi, Horia, dupa 3 zile de munte, uite-te la tine cum alergi. Sunt mândru. Nici când alergam pe munte nu mergeam așa repede, în așa înclinată urcare. Și simt că aș putea-o ține așa la nesfârșit. E incredibil. Depășesc alți 2 oameni, care erau la mijlocul urcării când eu abia am început să urc. Chiar tu ești acum? Chiar tu poți să faci asta? Energia asta a fost întotdeauna în mine. Întotdeauna am acces la ea, o pot lăsa să mă domine, să mă controleze, sau îi pot da direcție. Furia are nevoie de direcție, de o direcție constructivă. Altfel face haos.

Respir adânc, simt hotărârea în fiecare pas. Inspir până la capăt. Expir tot. Încet și adânc. Mintea e limpede, energia curge. Înțeleg acum. Furia dă viață, furia înseamnă acțiune. Nu de înșelat îmi e frică. Îmi e frică să nu greșesc din nou. Să nu mai ascult de mine. Îmi e frică că nu o să am puterea să-i spun stop atunci când știu că e nevoie de stop. Dar acum știu unde mă duce asta. Și nu vreau să repet asta. Știu ce am de făcut și în plus, acum am dat mâna cu furia. Cred că putem deveni prieteni.

Și ajung în vârf. Mă gândesc că aș mai fi urcat un munte, chiar mă gândesc să mă mai avânt pe un vârf nemarcat din apropiere. Dar ceva mă oprește. Mi-am învățat lecția. E suficient pentru azi. Așa că cad pe jos și izbucnesc in hohote de râs. E o fericire pe care n-am simțit-o de mult. Mă Abandonez pământului și emoțiilor care mă cuprind. Shavasana (poziția mea preferată din yoga, care anunță sfârșitul, care anunță bucuria că ai incheiat practica, că ai făcut ceea ce aveai de făcut). Sunt fericit. Mintea e goală și sunt fericit.

Ajunge și Alex, ne uităm unul la altul și izbucnim în râs. Nu e nevoie de cuvinte. Știm ce gândim. Ce tură, niciodată de când merg pe munte cu el nu cred că am făcut atât efort într-o zi. Așa că râdem. Râdem că știm că am mișcat ceva în noi. Că am depășit ce credeam că suntem. Că am câștigat bătălia cu noi. Cu mintea care ne spune că nu mai putem. De azi suntem mai în contact cu noi. Și ce victorie. Mulțumesc munte pentru încă o lecție despre mine. Războinicul meu a dat mâna cu furia, a făcut cunoștință cu ea, ba s-au și împrietenit. Și e doar începutul.



Ce s-a întâmplat cu mine aici? Care-i povestea din spate?


În primul rând exista o rană, cea a trădării. O frică pe care o căram cu mine oriunde și oricând. O predispoziție, dacă vrei. Acea de a-mi fi frică că voi fi înșelat, dar și o rană că nu am oprit trădarea atunci când putem. Eram furios pe mine pentru asta, dar nu mă lăsam să simt, eu fiind în general evitant, adică evit confruntările, evit emoțiile puternice.

Mi-am oferit contextul și mi-am pus intenția. Nu știam că se va ajunge aici când am plecat pe munte. Dar mi-am pus intenția de a lucra la asta. Știam că îmi va fi dor de iubita mea, știam că 5 zile fără să vorbesc aproape de loc cu ea îmi va redeschide rănile de trădare. Și știam că nu voi avea de ales. Că va trebui să mă descurc singur cu tot ce vine. Că nu voi avea semnal să o verific. Că voi fi doar eu cu mine și că va trebui să mă calmez singur. Că va trebui să-mi ascult gândurile cele mai întunecate și va trebui să trăiesc cu ele 5 zile. Că nu voi avea unde să fug de ele. Că va trebui să mă împac cu mine.

Intenția este necesară în orice facem. ”Dacă nu știi unde mergi, orice drum e bun” zice Omida din Alice în Țara Minunilor. Intenția face creierul să caute scopul în ceea ce face. Din toate lucrurile care se întâmplă în jurul nostru, intenția face să lumineze drumul care ajută la atingerea ei. Dacă intenția e setată clar, tot ce trebuie să faci e să-ți asculți inima. Ea va ști unde să caute și ce să facă. Mă surprinde de fiecare dată cât de puternică e. E ca și cum îi dai minții și inimii un obiectiv. Ai încredere în ele că te vor duce unde trebuie.

Mi-am făcut treaba personală. Probabil acesta e cel mai important lucru de făcut pentru o vindecare. Poate lua forme diferite de la persoană la persoană, în funcție de personalitate, de rana pe care o vindecăm, preferințe personale, etc. Pentru mine a fost meditația activă din timpul mersului pe munte. Meditația mă ajută să scap de gândurile care nu sunt autentice, care nu vin din interiorul meu. Ci sunt învățate, de la familie, de la societate, sau de unde or mai fi preluate. Meditația mă ajută să le liniștesc, și să le observ mai degajat. Să observ când un gând revine iar și iar și îmi oferă spațiul mental să mă întreb dacă e gândul meu sau e provenit de altundeva. Și mă ajută să pot să sap mai adânc în interiorul meu să văd de unde vine, din ce experiență trecută și să fiu sincer cu mine fără să mă judec.

Eram obosit și în puternic disconfort. Nu recomand să fii tot timpul obosit ca să lucrezi cu tine, dar uneori, când ești obosit, defensele pe care le-ai creat cad, nu mai au energie să fie susținute. În cazul meu, nu am mai putut să mă păcălesc, nu am mai putut să neg enervarea dată de frig și oboseală. Mă enervau. Dar mă enervau pentru că am ținut o altă furie în mine atâta timp. Frigul și oboseala doar au accentuat ceva ce era deja acolo. Furia către mine. Căci da, eram furios pe mine că m-am pus în situația de a-mi fi frig și a nu avea unde să fug la căldura. Eram furios pe mine că m-am avântat la o experiență de puternic disconfort. Dar eram furios și pe alte lucruri. Și alea au ieșit la suprafață.

Eram în mediul potrivit pentru a mă exprima autentic. Pentru a-mi simți furia. Pentru a o exprima. Eram singur pe munte și știam că și dacă tovarășii mei m-ar fi auzit, nu m-ar fi judecat. Mă simțeam safe. Chestia asta o poți găsi în multe locuri. În brațele persoanei iubite, în fața unui canvas gol, în cabinetul terapeutic. Știam că mă pot exprima și că nu avea ce rău să se întâmple dacă o fac.

Am lăsat emoția liberă. M-am lăsat să o simt. Nu mi-a fost frică că mă va distruge sau că-i va răni pe ce-i din jur. M-am abandonat ei. Am făcut așa cum a vrut ea. Cel puțin pentru câteva moment. Am simțit emoția în tot corpul meu și am simțit cum preia controlul. Eram in contextul în care nu avea ce să se întâmple. I-am zis Haide, vin-o și exprimă-te. Vreau să aud ce ai de spus.

M-am observat. În timp ce furia prelua controlul, m-am observat. Am observat și energia pe care mi-o dă, dar am observat și că devenea distructivă foarte ușor. N-am intervenit imediat. Dar mă observam și eram gata să intervin dacă ar fi devenit prea distructivă. Am observat gândurile care au început să apară odată ce furia se exprima. Nu le-am judecat, le-am lăsat terenul minții gol, nu m-am identificat cu ele ci doar le observam. Din când în când interveneam și ziceam ”Asta nu e chiar ce s-a întâmplat” sau ”acum te victimizezi, adevărul e altul” sau ”nu da vina pe alții, caută-ți propria responsabilitate din acțiunea asta”

Am dat o nouă direcție, constructivă. Când lucrurile au devenit prea distructive și prin asta înțelegeam a-mi distruge bețele de care aveam nevoie în următoarele doua zile. Adică m-am gândit la repercusiunile acțiunilor mele și am căutat să împac furia cu obiectivele mele pe următoarele două zile. Am deschis un dialog cu ea. Știu că ești acolo, furie, știu că vrei să te exprimi să spargi să rupi tot pentru că ți s-a făcut o nedreptate, dar mâine ne vom chinui mai mult dacă continui așa. Lasă-mă să-ți găsesc un nou context de a te exprima. Uite, văd că ai foarte multă energie și eu am de urcat muntele astă, nu vrei să te răzbuni pe el prin picioarele mele? Mă ajuți să-l urc și te las să te exprimi. Am devenit Parteneri de drum. Furia era în continuare în control, dar eu avem frâiele. Asemenea unei calești. Furia erau caii, care conduceau și alergau. Eu eram birjarul care avea grijă să nu iasă de pe drum. Ar fi putut să mă răstoarne oricând. Dar după aia, cine le-ar mai fi dat de cuburi de zahăr?

Am epuizat toată energia furiei. Gândurile au ajuns la o concluzie, urcarea s-a terminat. Aveam un scop viitor, să nu mă mai las să ajung în punctul ăsta. Să fac tot ce ține de mine să nu se mai repete. Așa că, epuizat, eu și furia ne-am întins pe jos. Am râs amândoi de călătoria pe care am făcut-o și de noul prieten. Am putut să simt exaltarea pentru că furia consumată i-a făcut loc. Așa funcționează emoțiile. Avem nevoie să înțelegem de ce apar, să le lăsăm să se exprime pentru a face loc la altele. Fiecare emoție are un mesaj, odată descifrat, emoția și-a atins scopul și se poate transforma. Ne-exprimată, nu poate trimite mesajul. Neavând mesajul emoției, ea nu și-a îndeplinit scopul. Așa că rămâne în noi și încearcă tot felul de căi somatice sau emoționale de a trimite și retrimite mesajul și de a te face să o asculți. Iar acestea pot fi foarte destructive pentru că, devin din ce în ce mai greu de înțeles.

Am integrat experiența la final. Am scris despre ea, am povestit-o unor persoane care știam că mă vor asculta și înțelege. Nu aveam nevoie de sfaturi, ci doar să o exprim unui alt suflet pentru a-mi consolida concluziile, pentru a mă auzi și solidifica noile conexiuni neuronale legate de trădare și responsabilitatea mea din trădare. Unii scriu, alții povestesc experiența pentru a o integra cognitiv. Alte experiențe e suficient să fie trăite, iar altele le putem picta, sculpta sau dansa pentru a le integra emoțional. Corpul și mintea le va reține oricum, ceva se va schimba în noi și nu vom mai fi niciodată la fel.